Mai badita floare dulce - Doina

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

Mai badita floare dulce - Doina

Mesaj  Andreea la data de Joi Oct 28, 2010 2:17 pm

Mai badita floare dulce

Măi bădiţă, floare dulce,
Unde te-aş găsi te-aş smulge,
Şi-acasă la noi te-aş duce,
Şi te-aş răsădi-n grădină,
Şi te-aş secera cu milă;
Şi te-aş face stog în prag,
Şi te-aş îmblăti cu drag;
Şi te-aş măcina mărunt
La morişca de argint;
Şi te-aş cerne
Prin sprâncene,
Şi te-aş frământa-n inele,
Şi te-aş da inimii mele
Să se stâmpere de jele…

Referat

Printre speciile literaturii noastre populare, doina ocupă, alături de basm şi baladă, un loc aparte. În mitologia populară, Doina este una din cele nouă zâne care-l însoţesc pe Sfântul Soare în drumul său spre cer. Ea este zâna cântecului şi a poeziei, inspirându-l pe omul simplu din popor în exprimarea propriilor sale sentimente de dragoste, de bucurie, de dor sau tristeţe.
În mitologia dacă, “daine” era imnul către zei al dacilor, ei adresându-se prin acest cântec cerului. Marii noştri scriitori au cules doinele din popor. Impresionaţi de frumuseţea lor, numeroşi poeţi ca Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri sau Nichita Stănescu au realizat doine şi în literatura cultă.
Doina este o creaţie lirică populară în versuri, specifică poporului nostru, prin care sunt exprimate cele mai puternice şi mai variate sentimente: de dor, de dragoste, de jale, de revoltă. Fiind creaţii literare foarte vechi, doinele s-au născut în mediul rural şi pastoral, textul lor poetic fiind strâns legat de o melodie adecvată, caracterizată prin tempo larg, tărăgănat.
Poezia “Măi bădiţă, dulce floare” este o doină pentru că îndeplineşte toate condiţiile acestei specii. În primul rând, autorul ei este un poet anonim, iar poezia s-a transmis până la noi pe cale orală, fiind culeasă şi publicată de Lucian Blaga. Ea este o doină, fiind şi o operă literară lirică, în care poetul popular îşi exprimă cele mai puternice sentimente de dragoste faţă de persoana iubită.
Doina “Măi bădiţă, dulce floare” este realizată sub forma unui monolog, rostit de o tânără îndrăgostită. Eul liric subiectiv i se adresează “bădiţei”, adică iubitului, care nu este prezent. Astfel, deşi e o doină de dragoste, alte două sentimente puternice răzbat în finalul ei: dorul de flăcăul iubit, precum şi jalea că el este departe. Ca în orice doină, deşi trăirile sunt de maximă intensitate, sentimentele nu sunt numite: poetul popular îşi simte, dar nu-şi poate numi trăirile.
De dimensiuni mici, ca orice doină, creaţia lirică “Măi bădiţă, dulce floare” este construită pe un mic scenariu, având la bază o comparaţie simplă: bădiţa fiind o “floare dulce”. În restul poeziei, ideea de “floare” rămâne permanentă, ea primind însă diferite sensuri: smulsă de pe câmp, ea poate fi răsădită în grădină, secerată, măcinată, frământată (lucruri care ne duc cu gândul la grâu). În final, această “floare” devine o hrană pentru tânăra îndrăgostită, dar o hrană pentru inimă şi suflet, căci “bădiţa” este departe şi ea simte nevoia să-şi astâmpere jalea.
Ca în majoritatea doinelor, şi în “Măi bădiţă, dulce floare” motivul este unul floral. Floarea simbolizează gingăşia, frumuseţea şi puritatea tânărului simplu şi iubit. Tânăra face referiri la muncile care se fac în cadrul cultivării cerealelor în zonele de câmpie, folosind verbele la modul condiţional-optativ. Ea îşi exprimă dorinţele, condiţionate însă de faptul că iubitul nu este prezent: “te-aş duce”, “te-aş răsădi”, “te-aş secera”, “te-aş face stog”, “te-aş îmblăti”, “te-aş măcina”. Din cele 12 verbe, unsprezece sunt la condiţional-optativ, şi doar ultimul la conjunctiv, exprimând scopul celorlalte: ca inima “să se stâmpere de jele”.
Majoritatea verbelor ocupă aceeaşi poziţie în cadrul versurilor, fiind coordonate prin conjuncţia “şi”, versurile devenind astfel simetrice, construite pe acelaşi tipar, dar şi deosebit de muzicale. În popor doinele nu se recită, ci se cântă, realizarea lor artistică implicând deci atât o formă literară, cât şi una muzicală.




Ideea doinei este că dragostea constituie o adevărată hrană pentru sufletul omului. În lipsa fiinţei iubite, se naşte sentimentul dorului, despărţirea ducând, în cele din urmă, la jale. Scenariul este asemănător cu multe din poeziile de dragoste ale lui Mihai Eminescu: în absenţa iubitei, poetul se simte singur şi viaţa i se pare zadarnică.
Poezia “Măi bădiţă, dulce floare” este o doină şi pentru că autorul anonim foloseşte o serie de mijloace de realizare artistică specifice acestei specii. Epitelele sunt puţine, dar sugestive: “floare dulce”, “morişca de argint”. Un rol important în realizarea simetriei şi muzicalităţii versurilor îl are repetiţia conjuncţiei coordonatoare “şi”, zece versuri din totalul de paisprezece începând cu această conjuncţie. Imaginea bădiţei ca “mândră floare” este o comparaţie devenită metaforă. Floarea devine simbolul omului iubit, un alt simbol fiind cel al dragostei, ca hrană pentru suflet. Interesantă este folosirea unor circumstanţiale care arată modul grijuliu şi drăgăstos în care tânăra ar secera, îmblăti, măcina etc.: cu milă, cu drag. Modul de expunere folosit este monologul liric. Poezia este o doină şi pentru că are dimensiuni relativ mici. Ca în majoritatea poeziilor populare, rima este împerecheată şi nu întotdeauna perfectă: smulge/duce, grădină/milă, mărunt/argint. Măsura este de opt silabe, iar ritmul trohaic.
Marii culegători de folclor au înţeles valoarea şi bogăţia doinelor noastre populare, adunându-le şi publicându-le în antologii. Vasile Alecsandri, unul din cei mai importanţi culegători, spunea că poeziile noastre populare compun o adevărată avere naţională. Pe temelia acestei “averi” spirituale a poporului român s-a clădit şi marea literatură cultă, poeţii inspirându-se în permanenţă din creaţiile populare.

Andreea
Admin

Mesaje: 74
Data de inscriere: 28/10/2010
Varsta: 16
Localizare: iasi, romania

Vezi profilul utilizatorului http://scolar.wikiforum.ro

Sus In jos

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum